Dialectică și caracter
Melancolie, Bizanț, socialism, identificări pierdute și gata de bocit
Teză:
Fără negație nu există subiect—sau să o spunem altfel, negația face posibilă apariția subiectului.
Și cum orice subiect este istoric (și isteric), negația face posibilă apariția rămășițelor melancolice bizantine, sau cel evreiești, sau cele socialiste (statele îngropate din experiența istorică românească+ avangarda istorică). Cu mențiunea că avangarda pare mai ușor de amintit, nu e legată de un stat, și de aceea ușor de integrat în consensul liberal.
Statele sunt un produs al crimei, și de aceea mai vinovate și greu de celebrat în dispariția lor. Altfel spus, orice definire a caracterului trebuie să treacă prin melancolia pierderii bizantinismului sau a socialismului stalinist (odată cu avangarda evreiască ). Și mai provocator este că chiar apariția statelor românești este o experiență de reconquista, insuficient analizată.
Cum apare caracterul
Freud, în eseul lui magistral (Das Ich und das Es)—odată ce ne dă o hartă a structurii psihicului, care se mișcă de la percepție, percepție auditivă, percepția imaginii, percepția cuvântului la formarea subiectului (pe care îl luăm ca fiind Ich-ul de mai sus)—definește vorbewusste (rezistența la conștient) ca materialul principal de la care pleacă dialectica analistului.
Dialectica, care înseamnă o reîntoarcere la subiect a reprimatului, este o operație care trebuie să plece atât de la Das Es (reprezentantul lumii exterioare), cât și spre das Ich (“Projection eienr Oberfläche), proiecția unei suprafețe, care este locul terminus al dialecticii.
Aici, în cadrul operației freudiene—să nu uităm că numește negarea reprimatului, adică scopul analizei ca fiind Aufhebung der Widerstand)—,
există două pasaje despre rolul dialecticii, în care putem să lămurim relația studiilor culturale românești cu două state importante (+avangarda istorică) care au dispărut și care sunt vorbewusste. Această recuperare prin studiile românești nu poate pleca decât de la studiile americane, adică structura culturală în care funcționăm și o să funcționăm o perioadă îndelungată.
Prima definiție a caracterului
Iată pasajul în română din das Ich und das Es:
“Am reușit să elucidăm suferința dureroasă a melancoliei presupunând că un obiect pierdut în ego este reconstruit, adică că o ocupare a obiectului este înlocuită de o identificare (Vezi Durere și melancolie). La acea vreme, însă, nu recunoșteam încă întreaga semnificație a acestui proces și nu știam cât de frecvent și tipic era. De atunci am înțeles că o astfel de substituție are mult de-a face cu formarea eului și contribuie în esență la producția a ceea ce se numește caracterul cuiva.” (1)
Dacă studiile despre imperii au conceptualizat caracterul ca fiind pozitiv (aici J.S.Mill e un avocat al caracterului ca o ocupare pozitivă a pierderii hegemoniei britanice), Freud reușește printr-o mișcare hegeliană curajoasă să definească caracterul ca fiind negativ. Caracterul nu e decât recuperarea unui reprimat care se află în reprezentare, dar care este negat.
Teza mea este că un reprimat extraordinar este statul Roman de Est, numit și Romania, care a format simbolicul românesc de la arhitectura (neo-românismul brâncovenesc) la filosofia mistică (filosofia negativă a misticismului ortodox).
Despre istoria bizantinismului în România și peninsula balcanică, și a reprimării lui vezi aici,
De ce statul Bizanțului este de fapt Romania, sau Romanland, vezi
Ce e surprinzător despre ce sugerează sursele de mai sus este că statele vlahe, românești, au apărut și ca urmare a unei mișcări de reconquista a teritoriilor controlate de cumani și tătari. Așadar, noile state sunt în continuitatea unui stat mai mare, statul romanilor de est, care a avut forța să creeze noi teritorii înainte de cucerirea sa de către otomani.
Problema cu recuperările bizantine, naționaliste, e că merg împotriva tehnicii dialectice, și anume ele sunt recuperate ca figuri ale lui daddy, și nu ca straturi pe care le-am pierdut și nu le-am dialectizat suficient. Adică, operația este tot timpul de a integra în prezent o pierdere (cum ar fi în studiile americane ar trebui integrată istoria lungă românească) și nu de a o consolida nostalgic ca ceea ce s-a pierdut.
Disputa despre manualul de literatura română de a noua este de fapt accea despre a dialectiza o pierdere sau a o conserva ca o substanță fundamentală. Bătaia este și pe oralismul integrării obiectelor, care ar fi gata de înghițit la 14 ani (clasa a noua), așa cum ne zice și Freud:
“Ego-ul, care este încă slab la început, devine conștient de ocuparea obiectelor, le suportă sau încearcă să le alunge prin procesul de represiune.”
A doua definiție a caracterului la Freud: condensare, Niederschlag
Ce e interesant este că ideea de caracter e definită de Freud ca o condensare, care să ne amintim, ține de structura literei și autorității sale în inconștient. Cu alte cuvinte, caracterul românesc pare fi o metonimie, și nu neapărat o metaforă. Metaforizarea este operațiunea de dialectizare care ar face-o din nou prezentă în memoria noastră.
“Oricum ar fi, procesul este unul foarte comun, mai ales în fazele timpurii ale dezvoltării, și permite viziunea că caracterul ego-ului este o precipitare a ocupațiilor de obiect abandonate, care conține istoria acestor alegeri de obiecte. Desigur, trebuie recunoscută o scară de rezistență încă de la început, în măsura în care caracterul unei persoane respinge sau acceptă aceste influențe din istoria alegerilor de obiecte erotice.” (2)
Sunt două lecții de extras de aici.
A. Orice tentativă de integrare a vorbewusst-ului se va întâlni cu scara de rezistență, mai ales dacă bizantinismul, avangarda evreiască, și socialismul stalinist sunt legate ca moștenire de atașamente pierdute.
B. Caracterul ar fi o condensare a acestor identificări care nu există metafizic la nivel impersonal, ci care se pot manifesta ca prezențe în limbaj (arhitectura, texte academice, etc). De aceea, studiile post-bizantine sau post-socialiste nu sunt decât o manifestare a unor atașamente pierdute, care trebuie integrate în noua realitate politică (un stat aflat ca lumea europeană sub influența statului american).
Referințe bibliografice:
(1) “Es war uns gelungen, das schmerzhafte Leiden der Melancholie durch die Annahme aufzuklären, daß ein verlorenes Objekt im Ich wiederaufgerichtet, also eine Objektbesetzung durch eine Identifizierung abgelöst wird›Trauer und Melancholie‹.. Damals erkannten wir aber noch nicht die ganze Bedeutung dieses Vorganges und wußten nicht, wie häufig und typisch er ist. Wir haben seither verstanden, daß solche Ersetzung einen großen Anteil an der Gestaltung des Ichs hat und wesentlich dazu beiträgt, das herzustellen, was man seinen Charakter heißt.
(2). “Jedenfalls ist der Vorgang zumal in frühen Entwicklungsphasen ein sehr häufiger und kann die Auffassung ermöglichen, daß der Charakter des Ichs ein Niederschlag der aufgegebenen Objektbesetzungen ist, die Geschichte dieser Objektwahlen enthält. Es ist natürlich von vorneherein eine Skala der Resistenzfähigkeit zuzugeben, inwieweit der Charakter einer Person diese Einflüsse aus der Geschichte der erotischen Objektwahlen abwehrt oder annimmt.”